Tu ai copii sau esti parinte?!

Astazi citind un articol despre generatia fulgilor de nea... am realizat ca aceasta atitudine de hiperprotectie pe care parintii o dezvolta tot mai mult fata de copii lor poate veni si din faptul ca alegem sa ne tratam copii ca pe niste proprietati.

Sa ma explic...

Atunci cand ai o proprietate, si ea e valoroasa pentru tine atunci simti nevoia sa o protejezi cat mai bine impotriva oricaror potentiale pericole, pentru ca in atasamentul tau vrei sa te bucuri cat mai mult  de ceea ce detii.

Sa luam un exemplu ca sa intelegem mai bine...

O proprietate, o casa, o masina, o bijuterie...

Ceea ce defineste o proprietate este verbul a avea. Faptul ca tu o ai pe ea: casa, masina, bijuteria si ca acest lucru te face pe tine sa fii... mandru, increzator, „bazat”, etc. Si legat de ceea ce avem, ceea ce posedam realizez imediat legatura cu a folosi, ma folosesc de „casa, masina, bijuterie” ca sa fiu...

Ceea ce defineste insa o fiinta, un copil este verbul „A Fi” si ma intreb cum de tot incurcam verbul "A FI" cu "A AVEA"... mai ales cand e vorba de copii nostri.

 Inca nu va prindeti?...

Cand intrebi un copil:”Al cui esti tu?”, in loc sa il intrebi:”Cine esti tu?”, cand te intreaba cineva daca "ai" copii, in loc sa te intrebe daca traiesti experienta de a fi parinte, daca "esti" parinte...

Cred ca aceasta confuzie vine din imaturitatea noastra emotionala, din faptul ca multi am ramas in faza de copil cand tot ceea ce este in jur are doar rol de resursa pentru a supravietui, deci cand a avea este important pentru a fi. Intre timp am devenit adulti capabili care stiu cum sa supravietuiasca producand resurse si astfel se produce o schimbare esentiala care ne defineste ca adulti, si anume aceea ca CINE suntem produce ceea ce avem.

Si ce este rau in asta, in a considera copilul ceva ce am/am copii?...

Ca multi dintre noi ne comportam minunat cu ceea ce avem. Ne petrecem mult timp si daruim multa atentie casei, masinii, bijuteriei, etc. Sigur ati intalnit parinti care isi aloca foarte mult timp pentru ingrijirea casei sau a masinii, mult mai mult decat relationarii cu copilul, ba sunt si nemultumiti cand copilul spune ca e „nedrept” acest comportament.

Revenind ... copilul ca si proprietate este valorizat (suntem foarte afectati cand se intampla ceva care pricinuieste ceva „proprietatii” noastre), este ingrijit, este chiar adorat... dar este si folosit pentru interesele proprietarului astfel incat orice „initiativa” din A FI a copilului care nu se potriveste cu a avea, a folosi al parintelui este aspru sanctionata (Exemplu:”Fii cuminte!”= obedienta, ma astept sa primesc comportamentul pe care il astept, pentru ca un obiect face ce vreau eu ca proprietar... Ma astept ca atunci cand bag cheia in contact motorul sa porneasca, si ce reactie de soc am avea daca in loc de asta s-a r auzi un „Nu vreau”).

Imi place sa imi imaginez cum ar fi daca, in loc „sa avem copii”, am alege „sa fim parinti”.

Atunci s-ar intampla ca in fragmentul din „Profetul” lui Kahlil Gibran, care descrie magistral rolul părintelui și al copilului in viața părintelui, care vine sa faca exemplar diferenta in ce inseamna sa „ai” un copil/copii, sau sa „fi” onorat ca esti parinte, ca ti s-a daruit posibilitatea sa experimentezi aceasta experienta de viata.

„Copii voştri nu sunt copii voştri.
Ei sunt fii şi ficele dorului vieţii, de ea însăşi îndrăgostită.
Ei vin prin voi, dar nu din voi,
Şi, deşi sunt cu voi, ei nu vă aparţin.
Puteţi să le daţi dragostea voastră, dar nu şi gândurile voastre,
Pentru că ei au propriile voastre gânduri
Puteţi să le găzduiţi trupurile, dar nu şi sufletul
Pentru că sufletele lor locuiesc în casa zilei de mâine,
Pe care voi nu o puteţi vizita nici în vis
Puteţi năzui să fiţi ca ei, dar nu căutaţi sa-i faceți asemeni vouă.
Voi sunteţi arcul din care copii voştri, ca nişte săgeţi vii, sunt azvârliţi.
Fie ca puterea voastră, prin mâna arcaşului, să fie intru bucurie.”