Din pacate...

Ii ignoram pe cei ce ne adora...

Ii adoram pe cei ce ne ignora.

Ii ranim pe cei ce ne iubesc...

Si ii iubim pe cei ce ne ranesc.

Paradoxurile pe care le vedem atat de des pretutindeni in jur dar si in relatiile noastre.

Totul incepe de mici, de foarte mici, cand noi credem ca daca mama este suparata (sau tata, bunica, etc), atunci noi (in gandirea noastra de copii) suntem motivul supararii.

Cum acest lucru mai este si intarit de parinte (Uite ca ma superi pentru ca nu mananci tot, pentru ca nu faci linise, pentru ca nu esti cuminte, etc, etc) "programarea" mentala este deja facuta.

Si incepe calvarul care este atat de bine descris mai sus....

Solutia?...

Sa ne "deconditionam mental" realizand ca noi nu suntem responsabili de fericirea altora, dar suntem singurii responsabili de propria noastra fericire.

O alta sugestie este sa nu mai "dam perle la porci". Cu alte cuvinte sa practicam reciprocitatea, daruind pe masura in care primim; sa ne reglam relatiile si astfel sa transmitem semnalele corecte catre ceilalti.

Voi ce ziceti?...

Descoperiti in relatiile voastre unde adorati, (faceti eforturi peste masura sau cum zice romanul:"Va dati peste cap sa...");

Pe cine adorati?... 

Pe cine ignorati?...

Pe cine ranim, doar pentru ca am descoperit ca ne suporta iar si iar... pentru ca ne "iubesc"( dar oare pe ei se iubesc in acel moment ca sa fie capapabili sa ne iubeasca pe noi?...)

Si de catre cine si pana cand ne mai lasam raniti crezand ca asta inseamna sa iubesti?....

Astept comentariile voastre pentru ca este un subiect pe care pe masura ce il constientizam, il observam dar mai ales avem CURAJUL sa schimbam modul de relationare, ne poate creste masiv gradul de fericire. Pentru ca FERICIREA este direct proportionala cu numarul relatiilor de CALITATE pe care le experimentam.