Candva... Acum...

Am gasit pe FB un text ce era semnat  Tamara Arkhipova care a fost inspirator pentru mine, si pe modelul caruia am simtit sa va impartasesc ca:

Nu demult, visam ca pot fi placuta de toata lumea, ca pot castiga acceptarea si iubirea celorlalti.

Acum, realizez ca tot ce imi doream era sa ma plac eu pe mine, sa ma accept pe deplin asa cum sunt, sa ma iubesc pe mine, traind in pace si armonie cu cine sunt, cu vulnerabilitatile si imperfectiunile mele.

Candva, am vrut sa primesc recunoasterea valorii mele din partea altora, si pentru asta am muncit si daruit peste masura, crezand ca astfel toti vor descoperi cat de minunata sunt.

Acum, ma centrez mai mult pentru a-mi recunoaste mie nevoile si limitele, pentru a ma intelege si sustine; iar daca fac ceva pentru altcineva o fac pentru ca asa simt si nu de mila, de frica, din obligatie, etc.

Pe vremuri, credeam ca sa fiu saraca este semn de inalta spiritualitate, si am ales sa traiesc ca un martir daruind tot ce puteam si aveam, eliminand orgoliul din viata mea; si am sfarsit prin a atrage un accident de masina in care am facut o vizita in lumea spiritului, in urma careia am invatat sa apreciez mai mult sansa de a fi intrupati pe pamant.

Acum, cred ca sa traiesti in prosperitate, in abundenta si belsug este reflectarea fireasca a gradului de conexiune cu “ Vistierul bunatatilor si datatorul de viata”.

De cand ma stiu, mi-a fost greu sa cer ceea ce aveam nevoie, ca o consecinta a educatiei primite, motiv pentru care m-am chinuit facand de una singura si asteptand sa imi fie recunoscute si recompensate eforturile pe masura.

Acum, stiu ca impreuna este mai usor si mai frumos; am mai multa indrazneala sa nu ma mai rusinez de dorintele si nevoile mele,am invatat sa imi exprim cererile catre ceilalti, fiind recunoscatoare ori de cate ori primesc, dar si cand nu primesc ajutor si suport, fara teama ca am sa ma lenevesc.

Inca din copilarie am invatat sa fac compromisuri cu cine sunt, invatand sa imi pun masti si sa joc roluri pentru a multumi pe cei din jur, fara de care credeam ca nu pot supravietui.

Acum, imi redescopar autenticitatea si ma eliberez tot mai mult de tot ce nu sunt, intelegand ca eu sunt singura responsabila si capabila sa imi asigur supravietuirea, pentru ca am dobandit abilitatile si cunoasterea necesare pentru a avea o viata calitativ superioara.

Au fost multe momentele in care, m-am infuriat ca exista oameni care cred ca viata mea este perfecta, ca sunt daruita de la Dumnezeu, ca sunt inger, maestru, superwoman,etc… si care tocmai de aceea trebuie sa stea la dispozitia tuturor celor care au probleme (iar problemele oamenilor nu se termina niciodata).. Si imi placea sa pozez astfel si sa ma impaunez… pana am realizat ce pret imens platesc pentru toate acestea.

Acum, imi dau voie sa ma vulnerabilizez, si sa le arat oamenilor ca tot om ca si ei sunt, atunci cand si eu ma imbolnavesc, cand plang, cand sufar, cand gresesc, cand ma frustrez si enervez, cand imi este frica sau clachez; pentru ca am descoperit cat de mult imi place aceasta experienta de a fi om cu limitari, cu trairi, cu imperfectiuni.

Candva, voiam sa salvez pe toata lumea de suferinta, sa ii trezesc, sa ii ajut sa se schimbe si sa fie fericiti…

Acum, nu ma mai ofer, ci astept sa imi fie cerut sfatul, suportul, indrumarea; pentru ca stiu ca nimeni nu se va schimba daca nu il doare suficient de mult si nu isi face singur travaliul in ritmul cel mai potrivit pentru el.

Din copilarie am crescut cu obiectivul nerealist de a nu gresi, de a face totul perfect… si asta a facut sa pun multa presiune pe mine.

Acum imi dau voie sa gresesc pentru ca stiu ca doar asa aflu ce functioneaza si ce nu, pentru ca am inteles ca nu exista greseli ci doar experiente de invatare si crestere.

A trecut ceva vreme… de cand nu ma simt nevoia sa am dreptate, ca sa ma pot simti in siguranta.

Acum, stiu ca fiecare are propriile perceptii si ca datorita acestui lucru vedem perspective diferite ale vietii, care devin adevarurile noastre, parti ale realitatii care nu intra in competitia “care pe care” , ci sunt in completare, in cooperare… si ca validand, dand dreptate oricui, ma pot imbogati cu o multime de perspective care imi completeaza viziunea asupra vietii, crescand sentimentul de siguranta, de “ Totul este bine in lumea mea!”

Odată ce am crezut că, pentru a fi fericita, pentru a avea succes, trebuie să realizez ceva tot timpul, sa fiu mereu in actiune, sa creez tot timpul noi proiecte.

Acum prefer să fiu fericita pentru ca sunt, si sa nu ma mai conditionez de rezultatele obtinute; rpioritatea mea devenind sa ma concentrez pe cât de mult mă accept și mă iubesc asa cum sunt, doar pentru ca sunt/respir.

Candva … imi doream, visam, lucram, si inca lucrez la a aduce Raiul pe Pamant!

Acum… stiu ca Raiul este pe Pamant si tot ce am de facut este sa il redescopar, eliberandu-ma de toate limitarile care ma impiedica sa il recunosc.