Cand familia devine o puscarie

Aseara lucram cu o alta adolescenta "problema".

Si am realizat un lucru important, acela ca noi ca adulti suntem indusi in eroare de faptul ca ii vedem „mari”, ca incep sa semene cu adultii. Dar, desi trupul le-a crescut si nu mai trebuie sa ii „stergem la fund”... la nivel mental, emotional, spiritual acesti adolescenti, sunt inca „bebelusi” care inca mai "fac" pe ei, si de aceea, trebuie sa avem aceiasi rabdare cu ei ca si atunci cand erau bebelusi. Insa, in loc sa facem asta, intelegand unde este de fapt problema (si NU, nu este deloc la ei), incepem sa luam masuri. Pentru ca pentru multi dintre noi copilul trebuie sa fie doar un motiv de bucurie, de placere, de mandrie, etc... El este un fel de „posesie” a noastra care trebuie sa ne implineasca noua nevoile si dorintele.

Si asa cum bine zicea Viki Dumitrache, intr-o postare de pe facebook:

„... educatia copilului seamănă din ce in ce mai mult cu un dresaj; reguli, pedepse, recompense, critici, laude. Că pedeapsa e dură sau usoară, că e dreaptă sau nedreaptă, ideea e că oamenii în jurul meu își pedepsesc la greu copiii chiar dacă asta nu mai înseamnă bătaie. Acum pedepsele variază de la limitarea unor drepturi și libertăți până la obligarea copilului de a face ceva concret pe fondul izolarii( muncă în gospodărie sau citit /scris obligatoriu). Unii parinți nu dau voie la calculator 2-10 zile, altii nu-i lasă sa iasa afară o săptămână, altii reduc tot: tv, telefon, pc, iesit afara. Ceea ce am constatat eu, lucrand cu copii pedepsiți e că ei, pedepsiti fiind nu știu cum să-și umple golul interior, furia interioară cât timp sunt opriți, obligați să stea în casă. Părintele „abandonează”copilul pe perioada pedepsei, nu-i sesizeaza disperarea copilului de a nu ști ce să facă în acele ore, zile... și tot ce poate face copilul este să reziste producând furie, multă furie, nesiguranță, frică, tristețe, stimă de sine zero, ură; multă ură și furie, si nervi, agresivitate și frustrare. În timp ce parintele crede ca dă o lectie, că i se „repară” copilul, in timp ce se asteaptă să gaseasca un copil supus, responsabil, calm si organizat, de fapt, copilul termina pedeapsa intoxicat emotional si senzorial... pulsand a avarii sufletesti, având sentimentul amar de autodispreț și rușine.”

O alta mare problema este ca adolescentul pune pe primul loc relationarea cu prietenii... orice altceva nu are cum sa fie mai important pentru ei.

Si de aici un nou conflict cu parintii, care o iau personal... si care nu inteleg cum anume „investitia” lor in ceea ce este acest copil (pentru ca pentru cei mai multi dintre parinti, copilul e tot copil chiar daca intre timp a devenit adolescent, adult, casatorit si parinte la randul lui), „investitia” lor de eforturi si sacrificii, acum nu isi doreste decat sa faca 18 ani ca sa poata sa fuga, sa evadeze din familie, acel „cuib” despre care ei stiu ca este tot ceea ce ii trebuie.

Si este greu de inteles cum anume un adolescent care pana mai ieri te „venera”, care nu putea sa traiasca fara tine, care iti impartasea totul... acum vrea sa „fuga” de tine, sa evadeze din familia care prin regulile ei care nu i se mai potrivesc s-a transformat deja intr-o veritabila puscarie, transformandu-te pe tine parinte in gardian. Pur si simplu asta devin parintii de adolescenti care vor sa impuna reguli, care le spun „copiilor” ce sa faca sau sa nu faca (dau comenzi ca la dresura), parintii care nu inteleg ca:”Ce te-a adus pana aici, nu te va duce mai departe”.

Ce inca nu au descoperit, este ca in aceasta etapa de varsta prietenii sunt referentialul vietii lor; este ca si cum copilul care a invatat cum sa fie, dupa modelul parintilor, acum vrea sa descopere cum este sa fi ca altii.... ca mai apoi sa isi contureze personalitatea alegand cine sa fie el cu adevarat.

E important sa realizam ca pentru a fi parinti buni, nu este suficient doar sa nastem copilul si sa ne asiguram ca are „totul”... acest "tot" fiind ceea ce probabil ar fi suficient, daca fiinta numita copilul meu, ar fi totuna cu animalul de companie.

Si sa vii cu argumente de genul... dar ce iti lipseste?... sau si mai grav sa incepi cu manipularea emotionala:”Ca eu m-am lasat pe mine pentru ca sa iti fie tie bine si acum asa ma rasplatesti tu”, etc... toate acestea nu fac decat sa ne arate imaturitatea noastra ca parinti.

Solutia pe care o propun adesea este un exercitiu de gandire creativa, inspirata de poetul Kahil Gibran care spunea ca:

„Copiii vostri nu sunt copiii vostri.

Ei sunt fiii si fiicele dorului Vietii de ea insasi indragostita.

Ei vin prin voi, dar nu din voi, Si, desi sunt cu voi, ei nu sunt ai vostri.

Puteti sa le dati dragostea, nu insa si gandurile voastre,

Fiindca ei au gandurile lor.

Le puteti gazdui trupul, dar nu si sufletul,

Fiindca sufletele lor locuiesc in casa zilei de maine, pe care voi nu o puteti vizita nici chiar in vis.

Puteti nazui sa fiti ca ei, dar nu cautati sa ii faceti asemenea voua,

Pentru ca viata nu merge inapoi, nici zaboveste in ziua de ieri.”

Ce ar fi daca am realiza ca acesti „copii ai nostri”, nu sunt ai nostri, chiar daca sunt nascuti din noi... ci ei sunt fiinte speciale, date noua in custodie, ca sa le oferim tot ce suntem mai bun.

Sunt fiinte asemeni noua in aceiasi „calatorie” numita Viata, care au venit sa ne ofere si noua sansa sa evoluam alaturi de ei in acest parcurs.

Si nici unul dintre noi nu stie, nu are vreo garantie cat va fi acest parcurs. Faptul ca suntem cei care i-am nascut, nu ne califica automat ca parinti. Chiar am obiceiul ca atunci cand se naste un copil sa felicit si parintii si sa le spun ca este si ziua lor... ziua in care au devenit parinti. Si fix din acel moment, incepe calatoria noastra impreuna in care ne sustinem si ne ajutam reciproc pe parcursul evolutiei noastre.

Cum ar fi daca am realiza ca suntem fiinte venite aici, pe acest pamant sa invatam impreuna, unii de la altii, sa evoluam impreuna, pentru ca impreuna este mai usor.

Asta inseamna ca de cate ori esti tentat sa iti dispretuiesti copilul (ca dispret este atunci cand nu este pretuire... crezand ca el e „mic” si tu esti „mare”), tot ce ai de facut este sa iti imaginezi ca el este pentru tine un „strain”, un „calator” care ti-a facut onoarea de a fi „oaspetele” tau pentru o perioada.

Si aceasta perioada este cat este... si tot ce poti face este sa te bucuri de tot ce iti ofera ca oportunitate de evolutie. Pentru ca dupa ce „copii nostri” vor merge in calea destinului lor, care poate fi atat de departe de propria noastra cale, atunci poate vom aprecia cu adevarat ce DAR ni s-a facut prin ei.

Si imi doresc doar, ca pentru fiecare parinte... sa nu fie prea tarziu.